Awakenings

By the rivers dark - Leonard Cohen

2012-02-02T10:44:00.000-08:00

By the rivers dark
I wandered on.
I lived my life
in Babylon.

And I did forget
My holy song:
And I had no strength
In Babylon.

By the rivers dark
Where I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

And he cut my lip
And he cut my heart.
So I could not drink
From the river dark.

And he covered me,
And I saw within,
My lawless heart
And my wedding ring,

I did not know
And I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

By the rivers dark
I panicked on.
I belonged at last
to Babylon.

Then he struck my heart
With a deadly force,
And he said, “This heart:
It is not yours.”

And he gave the wind
My wedding ring.
And he circled us
With everything.

By the rivers dark,
In a wounded dawn,
I live my life
In Babylon.

Though I take my song
From a withered limb,
Both song and tree,
They sing for him.

Be the truth unsaid
And the blessing gone,
If I forget
My Babylon.

I did not know
And I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

By the rivers dark,
Where it all goes on;
By the rivers dark
In Babylon.

Los abrazos rotos

2011-11-25T18:01:00.000-08:00

Mateo Blanco: Do you think it's worth carrying on, or is it crazy?
Diego: What? I pissed myself laughing. I'm dying to see what happens.
Judit García: It's wonderful, Mateo!
Diego: It's hilarious. You have to re-release it.
Mateo Blanco: No, what matters is to finish it. Films have to be finished, even if you do it blindly.

http://www.imdb.com/title/tt0913425/

2011-11-24T02:56:00.001-08:00

-- --

- A început în seara aceea la metrou. Sau cel puţin, în acel moment am realizat că ceva straniu urmează să se întâmple. Când s-au stins luminile, am simţit un gol în stomac. Şi din acel moment am ştiut că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Şi într-adevăr, n-au mai fost.

S-a urcat în metrou, la fel cum o făcuse şi ieri, alaltăieri şi în fiecare seara începând cu 8 luni în urmă când s-a angajat ca scenarist. Începea să înţeleagă că e mai bine să te pierzi prin mulţime şi să intri în anonimat decât să îţi consumi eforturile înspre a fi sesizat. Oraşul mic de unde venise îi garanta o oarecare notorietate, mai ales în mass-media. Aici însă, în metropola străină care i-a devenit casă, aveai nevoie de mult timp până să poţi ieşi la suprafaţă, să te deosebeşti de omul de rând.

Seara aceea avea să fie mai specială. N-avea idee că întregul Univers conspirare să-l aducă în metropolă, să-i găsească acel post de scenarist şi să-l urce precis în acel moment, în exact acel vagon al acelui metrou.

- Am simţit că eram menit să fiu acolo. Nu cred că pot explica asta cumva. Dar când a avut loc acel incident, am ştiut că sunt la locul potrivit. Ca şi cum cineva sau ceva a complotat astfel încât eu să fiu acolo.

Primele două staţii au fost parcurse fără incidente. Conductorul nu băuse în seara respectivă. Nu că i-ar fi fost frică de vreun superior, sau că ar fi pus siguranţa pasagerilor pe primul loc, nu. În seara respectivă, cu câteva ore înainte să ajungă la serviciu, i-a promis fetiţei sale că n-are să mai bea vreodată.

Uşile s-au închis iar conductorul a pornit metroul înspre a 3-a staţie. Pe la jumătatea drumului, trenul s-a oprit. O pană de curent era la ordinea zilei. Dar în acea seară s-au produs şapte astfel de incidente. Proaspăt-găsita sobrietate i-a dat curajul să-şi impună ca mâine la prima oră să facă o vizită oamenilor în costume. Îi va ameninţa că are să alerteze presa în cazul în care nu se vor lua măsuri în această privinţă.

Dar ceea ce a urmat l-a făcut să-şi uite nemulţumirile. De altfel, a regretat şi promisiunea făcută fiicei sale de a se lăsa de băut. Ar fi dat orice pentru un pahar de tărie în acel moment.

- În primă fază am crezut că doar se încălzeşte în vagon. Eram mulţi oameni iar trenul era oprit între staţii, fără curent. Dar la un moment dat, devenise insuportabil de cald. Nu mi-am dat seama de ce anume, până nu am văzut lumina flăcărilor care creşteau sub noi.

Scenaristul se afla în al treilea vagon. Trecuseră câteva minute până să ajungă focul acolo. Dar în timp ce ei simţeau căldura intensificându-se sub picioarele lor, din cabina conductorului şi din primele două vagoane, n-a rămas decât cenuşă. Uşile refuzau să se deschidă iar întunericul şi spaţiul restrâns i-au paralizat pe mulţi în loc. Geamurile erau închise etanş – nu s-a auzit nici un ţipăt de afară.

Stând într-o poziţie incomodă, scenaristul a dat să se mişte puţin – dorea să ajungă la geam să vadă ce e cu lumina difuză ce licărea tot mai puternic. Dar când a încercat să-şi ridice piciorul, a constatat că talpa îi e lipită de podea. În câteva secunde a putut simţi şi mirosul de cauciuc şi piele arsă. Urlete de disperare şi strigăte de ajutor au invadat semi-întunericul.

- Îmi era frică şi nu ştiam ce să fac. Dar n-am început să urlu fiindcă ştiam că n-are să mă ajute cu nimic. Şi atunci, chiar în acel moment în care am găsit acea pace şi stăpânire de sine, cumva mi s-a revelat ce aveam de făcut.

Scenaristul s-a domolit după şocul iniţial iar acum nu făcea decât să-şi verse eforturile in a bloca ţipetele din jur - nu putea gândi cu atâta gălăgie. Dar nu reuşea nicicum. Oamenii deveneau tot mai speriaţi. O domnişoară urla că o ard picioarele, susţinută de plânsetele a doi copii. Lumina flăcărilor a îndepărtat întunericul – toată lumea ştia ce se întâmplă. Au forţat geamurile şi uşile să se deschidă, dar cauciucul şi plasticul de pe marginile lor se topise, ţinându-le închise. În plus erau fierbinţi, lucru ce făcea imposibil contactul cu ele mai mult de 2-3 secunde. Mulţi încercau să le spargă, dar nimeni n-avea la îndemână un obiect destul de solid.

Scenaristul încerca în continuare să se sustragă de la tot ce se întâmpla în jur. Trebuia să gândească. Ştia că dacă se agita, ar fi avut nevoie de mai mult oxigen decât dacă rămânea calm. Şi nu trebuie să fii geniu încât să realizezi că, fiind într-un tunel, înconjurat de flăcări, vei rămâne foarte repede fără aer. Dar ceilalţi nu realizau asta, punându-l şi pe el în primejdie. Aşa că a început să urle şi el – dar urla la ei, ordonându-le să rămână calmi şi să caute să evite a sta cu picioarele pe podea.

- Mulţi din ei au realizat deja asta. Pe restul i-am convins eu. Puteam vedea flăcările la nivelul geamurilor. Se mai întâmpla să ţipe cineva când, din neatenţie, punea mâna pe o bucată de metal încins.

Scenaristul a început să se liniştească iar. Privea în jur, căutând o modalitate de a scăpa de acolo.

- Mă învârteam prin vagon. Mi-am dat jos bluza şi tricoul şi am înfăşurat tălpile pe jumătate topite. Într-un final, am văzut o trapă care era puţin ridicată. Noroc cu flăcările mai mari, altfel nu o puteai sesiza.

A cerut ajutorul unui bărbat să ajungă la trapa descoperită. Anunţând restul pasagerilor să stea calmi, s-a urcat pe umerii bărbatului şi a împins cu toată puterea trapa în sus. A fost surprins când aceasta s-a deschis. La fel de surprins a fost şi când a văzut cât de puţin loc avea până să lovească tavanul tunelului. Singura şansă era să se târască pe burtă până la capătul tunelului şi să o ia la fugă pe linii până la staţia anterioară. Dar înainte de asta, trebuia să îi ajute pe restul să se caţere pe vagon.

- Doar că n-am mai putut să-i ajut. Am întins mâna după o domnişoară, dar podeaua vagonului a cedat, lăsând flăcările să mistuie tot ce ase afla înăuntru.

Scenaristul s-a mişcat repede, târâindu-se înspre următorul vagon. N-a putut să deschidă trapa, aşa că a mers mai departe.

- Mă simţeam atât de neajutorat… N-am putut să-i salvez.

N-a reuşit să deschidă nici o altă trapă. A coborât de pe acoperişul ultimului vagon şi a luat-o la fugă înspre staţia precedentă, gândindu-se că va putea alerta pe cineva în timp să-i salveze pe restul.

- Nu mi-aş fi dat seama că sunt în staţie dacă n-aş fi văzut lumini de la telefoanele şi brichetele celor care erau acolo. Simţeam încă mirosul de fum şi am ştiut atunci că şi cei de acolo îşi dădeau seama că se întâmplă ceva rău.

Scenaristul a fost ajutat să se ridice pe peron. I-a anunţat că avusese loc un incendiu şi că deja au murit mulţi oameni. Trebuiau chemate ajutoare. Cei de pe peron l-au anunţat că nu pot face nimic. Toate uşile sunt blocate, nimeni n-a ieşit sau intrat de când s-a luat curentul. De altfel, nici telefoanele nu aveau semnal.

Fără să mai piardă vreun moment, scenaristul a coborât iar pe şine, cu gândul că poate la staţia următoare lucrurile nu vor sta atât de rău. Nimeni n-a vrut să-l urmeze. În mai puţin de cinci minute focul a ajuns la ei, transformându-i în prizonieri ai propriilor lor sentimente de siguranţă.

- La următoarea staţie lucrurile stăteau la fel. Am mers mai departe. Era tot mai cald – simţeam că focul se apropie. Nu mai aveam mult timp. Şi atunci – atunci a venit soluţia salvatoare.

Scenaristul nu ştia ce să facă altceva, aşa că a continuat să fugă de la o staţie la alta. Dar toate erau închise. Nu se putea ieşi pe niciunde. Însă la un moment dat, între staţiile tunelului, câţiva stropi de apă i-au căzut pe frunte. A privit în sus şi a văzut trei găuri mici prin care intra lumina de afară. Cum de nu se gândise la asta mai devreme? Erau guri de aerisire care dădeau în străzile metropolei. Pipăind prin jur, a atins o bară rece de metal. Deasupra ei era încă una. O scară!

- Şi am început să urc. Nu-mi pot explica cum s-a făcut că parcă a durat jumătate de oră până să ajung sus – atât de dornic eram să scap de acolo... Dar am ajuns şi, din nou, am fost mirat de cât de uşor am putut îndepărta gura de aerisire. Am ieşit. Eram pe un trotuar. Câţiva oameni s-au uitat ciudat la mine. Eram negru de la fum şi n-aveam cămaşă pe mine – o purtam în loc de pantofi.

Şi aşa a scăpat scenaristul. Restul oamenilor aflaţi în tunelul cu pricina au ars de vii. Nimeni altcineva n-a supravieţuit.

- Toţi au murit, mai puţin eu. Mă simt…

Responsabil.

- De-aş fi văzut găurile de aerisire mai repede, aş fi putut să-i…

Salvezi.

- Acum îţi cer să schimbi trecutul. Nu se poate termina aşa. Mor sute şi doar unul supravieţuieşte. N-a fost un film ieftin – a fost real.

- Dar aşa s-a terminat. S-a întâmplat deja. E scris şi rămâne scris.

- Schimbă!

- Dar nu va schimba nimic, indiferent de ce…

Bătrânul stătea aplecat deasupra foilor îngălbenite, ţinând o pană în mână.

- Vei schimba povestea. Trebuie să o schimbi!

- Nu pot. Nu înţelegi? Nu sunt singurul care…

Bătrânul a oftat, continuând apoi:

- Foarte bine. Dacă asta îţi doreşti cu adevărat.

- Da, asta îmi doresc.

Mâna bătrânului s-a mişcat, parcurgând pana peste foile din faţa sa. Scenaristul privea, dar nu-şi putea da seama dacă bătrânul chiar scrie ceva ori doar se preface. Când s-a apropiat să vadă mai bine, totul în jur s-a albit. A trebuit să închidă ochii. Când i-a deschis, se afla stând în metrou, în exact acelaşi loc ca în seara aceea. Nu ştia cum să reacţioneze. A fost totul un vis?

În mai puţin de un sfert de oră, avea să realizeze că istoria se repeta. Bătrânul într-adevăr a făcut ceva. Dar nimic nu părea diferit. Şi nimic n-a fost, de altfel. Scenaristul a trecut prin aceleaşi încercări, amintindu-şi de ele pe măsură ce le trecea. N-a ştiut de trapă de la început – şi-a amintit abia când a văzut-o. La fel şi cu gura de aerisire. Bătrânul n-a modificat nimic.

Scenaristul, enervându-se, a decis că nu va mai putea aştepta atâţia ani până să vorbească cu bătrânul. Trebuia să îl convingă să rescrie totul. Aşa că, odată ce s-a văzut în siguranţă pe trotuar, pe jumătate dezbrăcat, sub privirile mirate ale trecătorilor, a sărit în faţa unei maşini. A murit pe loc, cu un ultim gând în minte: îl va forţa pe bătrân să schimbe totul, să facă totul bine.

S-a trezit iarăşi in vagonul metroului. Dar de data aceasta era singur. Focul deja se extinse şi-l ardea. Nu-şi putea da seama de ce, dar nu se putea mişca. Uşile vagonului s-au deschis şi, purtat de un curent de aer, un bileţel a aterizat în mâinile scenaristului:

La fel ca ceilalţi, eşti prizonierul propriului tău destin. Nimic din ce va fi nu se poate afla, nimic din ce-a fost nu poate fi schimbat.

Uşile s-au închis la loc, flăcările au început să urce. Şi astfel scenaristul a rămas blocat, paralizat fiind în vagonul care ardea fără încetare, regretând că nu şi-a putut accepta soarta.

Asta până când uşile s-au deschis iar. Scenaristul nu putea vedea nimic de flăcările ce-l înconjurau. I-a trebuit ceva timp până să desluşească vaga formă omenească ce stătea în mijlocul focului. Nefiind încă convins dacă nu cumva totul e un vis urât, Scenaristul a tăcut. Omul, care după voce era bărbat, i s-a adresat:

- Nu-i un vis. A urmat o pauză susţinută de ambele părţi, asemenea unui moment de reculegere. Mai mult, continuă omul din flăcări, abia acum începe totul. Vino.

Iar Scenaristul l-a urmat, trecând prin foc fără să păţească nimic. Dar simţea ceva. Pentru prima oară de când călcase în acel metrou cu mulţi ani în urmă, s-a simţit liniştit şi în siguranţă. Era împăcat fiindcă, undeva în adâncul minţii sale, ştia că ceea ce va urma va fi răsplata pentru anii care i-a trăit simţindu-se vinovat.

Melancholia

2011-11-08T15:51:00.001-08:00

Just finished watching Lars von Trier’s “Melancholia”.

You know how people say that there’s nothing new one can bring to this world? It’s as if everything’s passed under the Sun at least once before and there is no more room for innovation – not on an idealistic level. Doesn’t that leave us… dead?

Yes, we are dead on so many levels. And we continue to die every single day, hour, minute, second. But in order to be part of the process of dying, you still need to be alive, otherwise there’s nothing left to kill.

But, returning to the movie. It’s an excellent piece. It can even be used as evidence that not everything has been consumed. The idea is brilliant, the mind that created it – even more so. That’s what I want to be able to write someday. An idea like that, an idea that takes something that has already “passed” and… passes it out as new once more. New and refreshing.

In fact, it passes it as something so new that, without proper introspection and/or extrospection – it can be regarded as a totally new idea altogether.

I’m just rambling here… I know. Just see it for yourself and be eclipsed for two hours, like I’ve just been.

Viaţa, acceptată aşa cum e.

2011-11-08T02:10:00.001-08:00

Mirosul cafelei de dimineaţă.

Prima ţigară a zilei, cea pe care ai aşteptat-o cu nerăbdare cât ai mai zăbovit adormit şi ameţit în pat.

Soarele neaşteptat de cald, într-o dimineaţă de iarnă timpurie.

Aerul rece ce te izbeşte când deschizi geamul.

Strănutul ce-ţi deschide căile respiratorii.

Un semn de la prieteni pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme.

Un braţ care te cuprinde când nu te aştepţi, acompaniat de un sărut care-ţi limpezeşte ziua.

Un copil care-ţi zâmbeşte.

O comedie la care te uiţi în timp ce serveşti prânzul.

O după-amiază de vineri.

O dimineaţă de duminică.

Un ceai cald când eşti răcit.

O melodie ce pare compusă exact pentru tine.

Prima ninsoare din an.

Primul ghiocel al primăverii.

O bere rece, pe timp de vară.

Valurile mării izbindu-te.

Un oraş străin pe care-l vizitezi.

O amintire care te face să zâmbeşti de fiecare dată.

Un vis frumos.

Un concert al artistului tău preferat.

Ultima frază a unei cărţi bune.

Un film ce vrei să-l revezi după ce l-ai revăzut.

O jucărie din copilărie ce ai crezut-o pierdută.

O zi de naştere, de nume sau o aniversare perfectă.

Lacrimi de fericire.

Viaţa, acceptată aşa cum e.

Aici e acum, dar iarna-i după colţ

2011-10-26T10:15:00.000-07:00

E un miros de iarnă, pe undeva pe afară, pândind pe după colţuri. Şi te loveşte puternic, trimiţându-şi albii ostaşi călare pe izuri de lemn arzând în sobe. E secolul XI, ştiu – dar oamenii încă recurg la sobe, chiar şi-ntr-o capitală.

Şi pândeşte de câteva zile încoace. Golul din stomac urlă a disperare. Ştie el ce ştie. Sărbători ratate, Crăciunuri singuratice urmate de un „La mulţi ani!” strigat unui pahar de şampanie pe jumătate plin, pe jumătate gol. Un brad la orizont stă în frig, tremurând. Dar tremurul nu e efectul temperaturii, ci al riscului imens de a fi transformat din ceva viu, într-un obiect de decor. Decor ce va nuanţa în culori roşiatice şi verzui cu atât mai mult amarul colindelor.

Dar lumea şopteşte că schimbări se produc la fiecare pas. Orice cauză are un efect, orice efect devine cauză. Iarna e un anotimp singuratic, un anotimp în care toate sunt lăsate să cadă sub o plapumă ce le va ascunde. O plapumă ce va fi îndepărtată de nostalgia primăverii care va să vină cândva, cumva. Pot oare spera la o iarnă care va ieşi din tipar? Care va da curs unui obicei nou? Care-mi va trasa o linie ce-o voi urma an de an? O linie care, pentru prima oară, nu va cădea sub nivelul mării? Care nu se va frânge, lăsând un urma un trecut gol, plin de amintiri fără substrat?

Voi putea, iarna asta, să citesc printre rânduri?

2011-07-18T14:40:00.000-07:00

Nu

2011-07-01T07:29:00.000-07:00

- Am crezut că de data asta…

- Ai crezut că ce? Că s-au inversat polii, că ADN-ul uman s-a schimbat drastic peste noapte?

- Nu, dar poate…

- Poate ce? Plângăcios ce-mi eşti, ar trebui să-ţi fie ruşine!

- De ce? De ce să-mi fie ruşine? Că am…

- Că ai ce?

- Că am…

- Exact. Că ai. Dar nu mai.

- Nu?

- Nu! Nu mai.

- Dar…

- Nu.

- Şi totuşi dacă…

- Gata. Nu mai.

- Da. Nu. Nu mai.

- Aşa.

- Gata.

- În sfârşit!

- Nu mai.

Creatures of habit

2011-06-30T04:30:00.001-07:00

Imaginaţi-vă o cuşcă cu trei compartimente. Cel din stânga e vopsit în roşu, cel din dreapta în verde iar cel din mijloc în alb. În compartimentul din mijloc avem un câine ipotetic. Accesul câinelui în compartimentul roşu e oprit de câteva bare pe când accesul în compartimentul verde e liber.

Podelele compartimentelor pot fi luminate. În momentul în care compartimentul verde e luminat şi câinele va păşi pe el, un bol cu mâncare va fi împins în compartiment. Când cel roşu va fi luminat şi câinele va păşi pe el, un şoc electric scurt va fi administrat câinelui.

Având acces doar la compartimentul verde, câinele va învăţa rapid să calce podeaua compartimentului când ea se luminează pentru a primi mâncare. După ce a învăţat bine această rutină, compartimentul verde va fi închis şi se va deschide cel roşu. Câinele, văzând şi acest compartiment luminându-se, va călca mai devreme sau mai târziu acolo. De fiecare dată, un şoc electric slab şi scurt îi va fi administrat până când va sta doar în compartimentul neutru de mijloc.

Oamenii sunt doar cu puţin mai complicaţi decât acest câine ipotetic. Educaţi fiind de viaţă să ne ancorăm într-o rutină care ne prieşte (compartimentul verde), ne vom adapta viaţa în jurul acelei rutine, încorporându-o în fiinţa noastră. Când accesul la acea rutină e oprit şi restul opţiunilor nu ne priesc (compartimentul roşu), vom eticheta schimbarea ca fiind de rău augur şi vom încerca să ne mulţumim stând pe teren neutru (compartimentul alb de mijloc).

Diferenţa dintre un om şi un câine e că omul va trăi tot timpul cu nostalgia momentelor din trecut când lucrurile erau bune iar viaţa sa, încorporându-le, era completă. Deschide ambele compartimente (roşu şi verde) iar câinele se va întoarce fericit la cel verde, evitând pe cel roşu. Omul, în schimb, va pune în balans posibila fericire ce-o poate revendica cu certitudinea că o poate pierde din nou.

Thinking in order to keep thoughts away.

2011-06-13T15:48:00.000-07:00

We're all time travelers. All the time. But we can only go back into the past. No, not “can” - we just do, there's no choice involved.

It takes 8.17 minutes for sunlight to reach us. 1.3 seconds for moonlight to reach us. When we're staring at the Sun (if your eyes are up to it), we're seeing an 8.17 minute old Sun. When, at night, we gaze at the Moon, we're seeing a 1.3 second old Moon.

It is reasonable then to say that any light that hits our eye will need a certain amount of time to travel from its original location (whether it's a light bulb, the Sun, or just its reflection off of an object) to our eye. From there, until the image if formed and given sense by our mind, it takes a little bit more time. Everything we see around us is some nanoseconds or picoseconds old.

One might reason that, even if that is true, we have other senses – touch, smell, hearing, taste. Hearing depends on sound, which is far slower when it comes to travel speed than light. Never mind the journey it takes from our ears to our brain. Smell depends on molecules (which are even slower than sound) that hit our nose and again, from there to the brain where it is processed. Taste depends on molecules as well that get in contact with our tongue and then the information goes to our brain which interprets it. Touching and feeling rely on our nerve terminations that register changes in the surrounding environment and transmits that information to the brain, which again – interprets them. Basically, all of our senses depend on that distance and time it takes from the nervous signal (which is an electrical one) to travel from point A to point B. And the speed with which electricity travels depends on various things – the important issue to keep in mind is that it has a certain speed, so it will take time, just like light, to get from point A to point B.

So basically, we're not really time travelers. We actually live in the past. Because living is the sum of all our sensations, all of our experiences. And as shown above, they are things of the past by the time our brain gets to figure them out, interpret them.

Often times you are told not to live in the past. But there's no “instant” - it's already happened. Everything. You reading what I'm writing now – it's already in the past. You realizing what I just said now, it's all in the past. We are hardwired to be that way. To live like that. The present doesn't exist.

And as for the future, it's nothing more than a mental projection of how things could turn up, favorably or not. But even with “thinking” the future, once you though it up or considered it, it will itself become a thing of the past.

Time moves forward, that's true. But somehow, we're left behind.

Reality retold.

2011-06-11T02:12:00.000-07:00

When you get lost in something that's important... No, when I get lost in something that's important, time seems to crumble in on itself. So is the world around. Every passing conversation shoots through me, leaving a little sign that will be remembered as a dream the next day.

My comfort and laziness pushed me to have to finish a week-long project in just a couple of days. It's how it usually is with me. I don't live an exciting life anymore and the only adrenaline rushes I get are from these self-inflicted pressing matters.

But sleep and food deprivation, combined with abuse of coffee, caffeinated soft drinks and a lot of cigarettes seem to guide me by the hand on a certain unusual path. I sometimes miss this road in my moments of mental sobriety. But now I'm on it, strolling around aimlessly. And yet, there always seems to be a flicker coming down from what I can only assume would be my destination, if I were to finish the stroll.

It's hard to stop my mind from wondering into obscure places in my day-to-day life. But when the rational barriers fall, there's no stopping it from escaping. It builds things, creates things. These thoughts seem new and fresh, never witnessed before and yet, when I approach them, they feel familiar. Constant deja-vus of sweet mental anguish.

There's a soft beat in the background somewhere. Some song is playing on your computer. You're flanked between the glass of wine you poured yourself and the bunch of roses I bought for you. The bright screen lights hit your face, giving your complexity a ghostly look. On it I'm seeing my past, my present and my future. I'm telling you – this time crumbling on itself is no joke. As you draw the smoke from your cigarette, I begin wishing that I'll never doubt you. Begin wishing that you'll win my complete trust in the end. The world's wrapped in in lies and you're my one, single hope to find the Truth.

I like to think that clarity will manage to silence the thoughts. Or just stop them from shouting out the past.

I'm currently reading The Hours and reliving the movie along the lines, the paragraphs of the book. It's this sweet momentum of the heart in which I'm indulging myself each time I open the book.

Always the years between us, always the years. Always the love. Always the hours.

It's time to end this letter to myself. It's time to get that little bit of sleep that will get into the way of me finishing crossing the path ahead, to reach the light. But it's okay, for I'll be able to, once more, like in many nights before and, hopefully many nights to come – I'll be able to resonate with your breath and match your heartbeat. And when you flinch, I'll know you're already dreaming. Dream one for me too because I'm afraid that the night has become my reality and the day, my dream.

…

It's morning. And I still love you.

03.05.2001

2011-05-03T11:00:00.000-07:00

O ţigară de aici până la metrou.

Alienarea în contextul transportului în comun. Ai dreptate – aproape toţi gândesc că sunt singurii care se gândesc la faptul că toţi gândesc. Au nevoie de orice resursă disponibilă de a simţi speciali?

Zece pagini citite în metrou

Intercalate cu scenarii fugitive în care intru pe uşă şi-mi arunc legătura de chei intr-un bol care va scoate un clinchet. Prostii americane care mi-au fost arătate în mod repetat astfel că mintea începe să le perceapă drept posibile adevăruri. Şi poate că sunt.

O ţigară şi jumătate de la metrou la tine acasă

Acompaniat de conversaţii imaginare ce le vom avea sau nu le vom avea. Când, în timpul acelor conversaţii vom zâmbi, când vom face pauze. Când şi cum se vor încheia.

În lift pentru câteva secunde. Cinci etaje. Puls mărit, palme ce încep să transpire.

Mă întrebi de ce te plac? Ce anume mă face să te iubesc?

Mă faci să simt că aparţin. Mă faci să mă simt bine şi-mi dezmembrezi nesiguranţele. Îmi întăreşti ideea viitorului ce l-am visat pentru mine. Pe care-l vreau.

O ţigară de aici la metrou. Zece pagini citite în metrou. O ţigară şi jumătate de la metrou la tine acasă.

Atât ne desparte.

Goodbyes

2011-04-25T17:15:00.000-07:00

Goodbyes

Everybody is subject to one rule and one rule only when it comes to decision making: there's a 50% chance that you will succeed and a 50% chance that you won't.
So I'm either doing the best thing ever by leaving, or making the biggest mistake. Circumstantial variables indicate that it's the good thing to do. This is sustained by my gut, instinct, feelings, mind and will.

I love this town and always will. It brought me up to be the person who is ready to take up and go when opportunity knocks at the door. Its love wasn't the suffocating kind. If it taught me one thing, that would be how to be free.

I'll gladly come back - but just to visit. Just to convince myself over and over again that nothing really changed. Everything is the same and it will remain that way. The town will move on like it would if I were to stay. I'll come back to trip over the same cracks in the pavement, to smell the same fragrances that invade it in spring and to marvel its beauty which surrounded my youth.

So goodbye for good now. Next time, I'll be just a passing visitor. But I know that somewhere deep inside, you'll recognize me. You'll remember. I know I will.

Rent a rant 3

2011-04-15T19:58:00.000-07:00

I wish I were a dog!

I wish I was there to put out

That fire that burned down Alexandria.

I wish I was there to burn each page

Of the Old Testament, before it met the New.

I wish I was there to point Herod in the right direction

Or better yet – stab Christ myself.

I wish I had that chance

To make the world a better place.

I wish I could eradicate stupidity and genius,

Beauty and ugliness, lie and truth. Light and darkness.

I wish I was there at the beginning of it all, before Time and Space.

I’d have left out Distance and Ends.

I wish I were a dog.

I wouldn’t have to be human then. Not even a bit.

Not even at all.

Train ride

2011-04-12T03:53:00.001-07:00

- It smells like rain, she said as the train started marching towards somewhere.

She was right, it did smell like rain. I could feel it too. The sky also showed signs of a possible storm that never came in the end.

I longed for the cleansing shower. I wanted it to pour in order to wash away the past. But it never came.

The past isn’t something you can get rid of in a heartbeat. No amount of rain, nor flood can wipe it off from memory.

For the marks it leaves are like crevices in this road we call life. And from time to time we need to go back, revisit this past, even if only mentally. It is important that at that moment, we don’t get stuck in these rifts in time and space.

I’m waiting for when I’ll feel comfortable. Then I’ll be home. But when will then be now?

Bucharest - 1st log.

2011-04-11T10:05:00.001-07:00

I thought I’d find something different here.

I thought I’d find concrete walls, containing concrete people. Lifeless beings roaming around, anxiously trying to go about their routines. Fast-paced.

But concrete is the same in every city. People are the same as well. Some bad, some mean, others decent. Sunsets are more impressive here. It’s probably because the sun sets over a bigger entity.

Wasn’t sure I was going to like it very much. Wasn’t sure I could fit in. Wasn’t sure I could bare the sight of the mystical, broken cord between me and my home town. But ever since I stepped out of that train, the butterflies have been dyeing one by one.

The first died in the cab towards… home?

The second died when I first set foot in the subway here.

The third died at the first party.

The fourth, in the morning after the first party, in bed, while the smell of soup was invading the apartment.

The fifth, before the second party.

The sixth, during the second party.

The seventh, eighth and ninth after the second party.

One more remains. The toughest, hardest to kill one of them all. It’s slowly spreading its wings, taking up the space once occupied by its former fellow colleagues. The wings hold a word which starts with “lon…” and end in “…ess “. Slowly, the wings are spreading, revealing more and more of it.

Good thing I have work to do. Maybe it’ll keep me distracted enough not to even get a chance to read the whole thing.

I somehow feel this is what I should do. Wish I had the same feeling about being able to do it. But I will certainly try. Somehow, there is less and less to go back to. But I will, from time to time. The past won’t be forgotten. But most of it will be stashed away in a corner in order to make way for the future. Cause that’s the smell I’m smelling. That’s the light I’m seeing. That’s the feling I’m feeling. The future.

Fast forward

2011-04-10T10:35:00.000-07:00

The drowsiness is fading. Lying in bed, retracing the steps.

Somehow I don’t get it. That’s why I don’t like to rush into anything. Things move fast and I can’t make sense of them. So I can’t explain why it happened. It just did. You keep hearing people saying “Go with the flow!” but it’s not until you really experience it, that you can relate to it.

In any case, what’s done is done. Now – consequences.

It’s been 5 months since I even considered connecting with someone. And lying in that bed today with you, through most of the day…

I’m totally out of my element. Can’t really tell whether the novalty is doing this to me or whether it’s you. Maybe both.

Two glasses stained with beer still stand witness to last night. It really happened.

And I…

Rent a rant 2

2011-04-01T03:55:00.001-07:00

While a diva dressed in meat acts as a nun singing about gangbangs, I hold my head and yell from the top of my lungs a cry of despair. No one hears it, for it is smothered by others singing along with a former long-haired blonde chick, who when bald over night, then went back to long hair.

And chased away by zombies who run so fast, I can barely keep up. Sparkling vampires sit on benches declaring their love to humans, denying their true nature whilst reading the new best-selling book "How to be a cliché".

In my travels, I reach a land filled with people who have spots on their foreheads. Instead of treating themselves from what to me seems to be chickenpox, they relentlessly spend days on end working on $10 projects. After all, they only need half of that sum to buy a brand-new carton cottage that they'll call home.

The West isn't great either. Suits on top of wooden boxes stay on the street, shouting day and night:

- Come one, come all! We'll feed you immense sums of money that not even we dispose of - virtual money to buy everything that'll make you feel you belong. After all, how can you call yourselves Westerners if you don't weigh over 220 pounds and own a 69 Chevy replica? You can pay us back with real money plus interest later!

So take a bow little monsters, for you have succeeded! You are now officially abominations derived from what were once human beings.

But maybe they're right. Who wants to be human anymore? Who is willing to stand by principles and morals when the values that society seeks are exactly the opposite?

So go about eating your hundred dollar ounce of vegan meat. Pluck in your headphones, close your eyes and nod on the rhythm of noise coming out of them while crossing the street. Don't worry - Crowley, the angels and some Egyptian gods will take care of you.

As for me, I'll continue my madman rant…

Rent a rant 1

2011-03-30T04:27:00.001-07:00

Black-and-white Jesus is mad. He's mad because He's bored. There are no movies, books or games in the afterlife. So He, in His entire monochromatic splendor, sits on top of a hill in Brazil, right besides an immense stone figurine depicting him. He just sits there and waits for humans to come along. And when they do, He gets close enough to them and whispers faintly in their ear: Jump!

And they listen. There are some who survive and tell the story about how the Devil made them do it. The vast majority that don't make it, get to the other side then learn there is no difference between Him and His so-called Nemesis. Yang and Ying are taking care of each other's interests.

When He was put on trial in Heaven for this, by the latter majority of people who have died, He got off on a technicality. He argued that he was doing them a favor: There are just too many of you for Earth to sustain. And He walked free. But then again, it was His Father presiding.

Primăvară iar

2011-03-13T08:49:00.000-07:00

Se întoarce primăvara. În ultimii ani, de fiecare dată când se întâmplă asta, îmi aminteşte de cândva demult.

Şi după ce prindem vreo 20, le băgăm în acvariu ăla gol şi le punem acolo flori. Îl acoperim şi o să facă miere pe care-o vindem să putem cumpăra un acvariu mai mare.

Nu înţelegeam când eram mic care-i fascinaţia asta pentru primăvară. Că natura renaşte, că păsări se întorc, insecte zumzăie. Nu ascultam cum trebuie muzica lui Vivaldi, deşi mi-a plăcut tot timpul cum sună. Vinilul acela e unul din cele mai uzate, la fel ca Prostia omenească a lui Creangă, Aventurile lui Nils Holgersson de Selma Lagerlof şi Balade pour Adeline a lui Clayderman.

Cu motoraşu acesta tre’ sa facem ceva. Îi punem o elice să facă vânt. Poate-l putem băga în acvariu, să creadă că-s de fapt afară. Ne trebuie şi bondari.

Singura fascinaţie era lungimea zilelor. Da, iarna era distractivă şi ea în felul ei. Bătăi cu bulgări, două tabere de copii ascunse după ziduri protectoare de zăpadă. Dar primăvara era cu totul altceva. Hainele nu mai erau atât de grele. Temele de casă le făceam în pauzele de la şcoala ca să am timp să stau cât mai mult afară când ajungeam acasă. Până şi somnul era mai odihnitor.

Ca să prinzi bondarii, aştepţi să intre în floarea aia mare. Mergi încet şi închizi petalele în spatele lui. Nu, nu te poate muşca aşa. Stă cu spatele şi-i frică închis acolo.

Primăvara aducea ghiocei pe care o tanti îi vindea lângă şcoala cu 10.000 de lei bucheţelul legat cu aţă de cusut. În faţa blocului săpam o groapă cu ceilalţi copii să ajungem în China şi fabulam ce-o să facem când or să ne vadă chinezii. Or să se sperie că n-am ochii ca ai lor şi nu suntem galbeni.

Câţi cărăbuşi ai acolo? Na, eu am mai mulţi! Da, cu şapca îi prind. Nu mor, că le-am făcut gaură pentru aer. O să-i ţin.

Vremurile alea au trecut. Au fost şi încă sunt. Le văd ca pe un film ce porneşte automat de fiecare dată când vine primăvara. A fost frumos. Nu ştiam ce-i aia astenie de primăvară, deşi auzeam vorbindu-se mult în jur despre asta. Ştia Vivaldi cum stau treburile de fapt.

- Îi ora 8, hai în casă.

- Da încă-i lumină afară!

Wishing and hoping

2011-01-15T03:54:00.000-08:00

Nu ştiu exact de ce anume m-am trezit azi. Puteam să dorm liniştit până mâine. Aş întreba de ce anume ne trezim dimineaţa? Dar nu vreau un răspuns ştinţific. Dacă nu-l poţi oferi, consideră că e o întrebare retorică.

Ideea e că aş vrea tare mult să existe opţiunea asta de a dormi vreo 2-3 zile la rând. O mini-hibernare. Câteodată chiar n-am motive să mă ridic din pat. Nu-s morbid, nu caut somnul veşnic, dar măcar 2-3 zile.

Când eşti mic ai acest privilegiu. Cel puţin, pe aproape. Atunci când te îmbolnăveşti de varicelă sau gripă. Nu faci decât să stai în pat, să iei pastile şi să dormi. Nu trebuie să mişti un deget! Totul ţi se aduce pe tavă. N-ai voie să te uiţi la televizor sau să stai la calculator din cauza febrei. De ieşit afară sau mers la şcoală nici nu se pune problema.

Dar creşti mare şi acest mic supliciu dispare. Nu-mi rămâne decât un lucru de făcut.

E iarnă, dar plouă afară. Ideea-i că e frig. Ies în tricou şi pantaloni scurţi cu capul ud şi stau şi frumez trei ţigări. După care intru în casă şi scot o sticlă de Cola de la frigider şi o dau peste gât. Mă întind în pat, mă acopăr.

Mami?

Odds and ends

2011-01-11T10:36:00.001-08:00

A curtain falls over the stage we call life and you know that it's over. There's no turning back, there's no encore.

Left behind are empty bottles, popcorn and dented chair cushions. It won't take long until it'll get cleaned up - no trace remaining behind. If there's someone capable of committing a perfect crime - it's Death. It strikes and leaves nothing behind, Time being its closest accomplice.

When you're reading this, spare me the "pessimism" and "morbid" lectures After all, in everyday life you painstakingly try to avoid Death at all costs. In the end it wins, it always does. Either you're 18 or 88, it gets you. No one is immune to it.

Like a predator, it stalks. It has patience, endless patience. But it does get hungry from time to time and, regardless of your age and health, it hits. And when it does, there's no second chance.

I had a dream last night. Someone close who just died appeared to me and told me that there's nothing after life. But that nothing is better than being alive.

Dreams

2011-01-06T04:12:00.000-08:00

She just couldn’t handle reality. It was something so far up the shelf, that she couldn’t reach it.

On the other hand, he couldn’t escape reality. He was bound by it, confined between certainty and facts.

When the two collided, they started to dance through thoughts, on the rhythm of feelings, to the beats of the two lonely hearts that started pulsating again. They found meaning, they found love.

It was then when their worlds started fusing together. It was like hydrogen turning into helium, helium intro nitrogen, then oxygen, carbon - all this until it reached iron, just like it happens inside a star. The energy released kept them warm, the light obtained guided their path. But, as with stars, at one point they began to fade. Darkness and coldness started to creep in between them.

It wasn’t long until they started to crumble to pieces under the pressure. Nothing fused anymore, nothing made sense in the great scheme of things.

As a new day crept in through the window blinds, they both opened their eyes. They were together still, but alone. Where there once were tender words, silence had moved in. Looking at each other, they realized they had just woken up.

Isn’t life just a dream you’re bound to wake up from?

Desculţ prin zăpadă

2010-12-26T15:23:00.000-08:00

- Îi prea crudă carnea.

- Da, crudă…

- Da, crudă!

- Atunci nu mânca dacă nu-ţi place şi atâta comentezi.

- Păi altceva mai e în afară de?

- Nu. Du-te la restaurant dacă nu-ţi convine.

- Bine. Mersi de masă!

Şi am ieşit grăbit pe uşă. E un restaurant aici aproape. Cică ar fi bun. Sau am inventat asta doar ca să-mi ofer susţinere pentru decizie. Ajung în faţă. De n-ar fi semnul ăla mare acolo cu luminiţe galbene, pe sistem de Las Vegas, nici nu ţi-ai da seama că e un restaurant acolo. Intru.

Primul lucru ce-mi vine în minte după ce mă aşez la o masă e că aş avea o plăcere sadică să vin cu un baros într-o zi acolo şi să distrug tot din local. Mesele-s atât de frumos aranjate încât probabil au speriat clienţii care credeau c-au intrat în cine ştie ce văgăună scumpă - mărturie stă praful de-un deget de pe tacâmuri şi farfurii. Paharele-s puse cu gura în jos - mă întreb de ce. Vine un ospătar să-mi ia comanda. Ciorbă de burtă. 2 porţii.

Restaurantul se numeşte „La Maria”. Mă întreb cum o cheamă pe patroană. Probabil că Ion. În loc să-mi aducă ciorbele cât mai repede, vine şi ia tot de pe masă şi începe să şteargă praful. De n-aş fi flămând, aş face o scenă. Sper să merite ciorba.

De câteva zile ninge încontinuu în oraş. Nu mai pot aşa. Ba trebuie să mă gândesc că tramvaiu vine mai greu, ba că dacă iau taxi o să dau o căruţa de bani pe o cursă amărâtă de 5 lei, ba că, ba că… Îmi place iarna. De o zi.

Mănânc ciorba. Nimic special, dar nici de aruncat. Mă întorc acasă. Din bucătărie:

- Ţi-o zis că îi crudă!

- Da cine îl bagă pe el în seamă vreodată?

- Na de acum se pare că ar cam trebui să începi!

- Las’ că nu o păţit nimic - au zis doctorii.

- De unde ştii ce-or zis doctorii când nici măcar nu ştim dacă a ajuns ori ba la spital?

- Ziceau ăia din ambulanţă. Că de la carnea crudă, ce-i drept, da-i trece. Mâine o să fie iar acasă.

Da, aşa-i? Nimeni nu m-ascultă. Toţi zic că-s ceva ciudat. Eu nu pot să le spun decât că mi-e frig la picioare. Când am plecat, am plecat desculţ. Şi iarna asta, cu zăpada ei cu tot, a ţinut mai mult de-o zi.