By the rivers dark - Leonard Cohen

By the rivers dark
I wandered on.
I lived my life
in Babylon.

And I did forget
My holy song:
And I had no strength
In Babylon.

By the rivers dark
Where I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

And he cut my lip
And he cut my heart.
So I could not drink
From the river dark.

And he covered me,
And I saw within,
My lawless heart
And my wedding ring,

I did not know
And I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

By the rivers dark
I panicked on.
I belonged at last
to Babylon.

Then he struck my heart
With a deadly force,
And he said, “This heart:
It is not yours.”

And he gave the wind
My wedding ring.
And he circled us
With everything.

By the rivers dark,
In a wounded dawn,
I live my life
In Babylon.

Though I take my song
From a withered limb,
Both song and tree,
They sing for him.

Be the truth unsaid
And the blessing gone,
If I forget
My Babylon.

I did not know
And I could not see
Who was waiting there,
Who was hunting me.

By the rivers dark,
Where it all goes on;
By the rivers dark
In Babylon.

Los abrazos rotos

Mateo Blanco: Do you think it's worth carrying on, or is it crazy?
Diego: What? I pissed myself laughing. I'm dying to see what happens.
Judit García: It's wonderful, Mateo!
Diego: It's hilarious. You have to re-release it.
Mateo Blanco: No, what matters is to finish it. Films have to be finished, even if you do it blindly.

http://www.imdb.com/title/tt0913425/

-- --

*

- A început în seara aceea la metrou. Sau cel puţin, în acel moment am realizat că ceva straniu urmează să se întâmple. Când s-au stins luminile, am simţit un gol în stomac. Şi din acel moment am ştiut că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Şi într-adevăr, n-au mai fost.

S-a urcat în metrou, la fel cum o făcuse şi ieri, alaltăieri şi în fiecare seara începând cu 8 luni în urmă când s-a angajat ca scenarist. Începea să înţeleagă că e mai bine să te pierzi prin mulţime şi să intri în anonimat decât să îţi consumi eforturile înspre a fi sesizat. Oraşul mic de unde venise îi garanta o oarecare notorietate, mai ales în mass-media. Aici însă, în metropola străină care i-a devenit casă, aveai nevoie de mult timp până să poţi ieşi la suprafaţă, să te deosebeşti de omul de rând.

Seara aceea avea să fie mai specială. N-avea idee că întregul Univers conspirare să-l aducă în metropolă, să-i găsească acel post de scenarist şi să-l urce precis în acel moment, în exact acel vagon al acelui metrou.

- Am simţit că eram menit să fiu acolo. Nu cred că pot explica asta cumva. Dar când a avut loc acel incident, am ştiut că sunt la locul potrivit. Ca şi cum cineva sau ceva a complotat astfel încât eu să fiu acolo.

Primele două staţii au fost parcurse fără incidente. Conductorul nu băuse în seara respectivă. Nu că i-ar fi fost frică de vreun superior, sau că ar fi pus siguranţa pasagerilor pe primul loc, nu. În seara respectivă, cu câteva ore înainte să ajungă la serviciu, i-a promis fetiţei sale că n-are să mai bea vreodată.

Uşile s-au închis iar conductorul a pornit metroul înspre a 3-a staţie. Pe la jumătatea drumului, trenul s-a oprit. O pană de curent era la ordinea zilei. Dar în acea seară s-au produs şapte astfel de incidente. Proaspăt-găsita sobrietate i-a dat curajul să-şi impună ca mâine la prima oră să facă o vizită oamenilor în costume. Îi va ameninţa că are să alerteze presa în cazul în care nu se vor lua măsuri în această privinţă.

Dar ceea ce a urmat l-a făcut să-şi uite nemulţumirile. De altfel, a regretat şi promisiunea făcută fiicei sale de a se lăsa de băut. Ar fi dat orice pentru un pahar de tărie în acel moment.

- În primă fază am crezut că doar se încălzeşte în vagon. Eram mulţi oameni iar trenul era oprit între staţii, fără curent. Dar la un moment dat, devenise insuportabil de cald. Nu mi-am dat seama de ce anume, până nu am văzut lumina flăcărilor care creşteau sub noi.

Scenaristul se afla în al treilea vagon. Trecuseră câteva minute până să ajungă focul acolo. Dar în timp ce ei simţeau căldura intensificându-se sub picioarele lor, din cabina conductorului şi din primele două vagoane, n-a rămas decât cenuşă. Uşile refuzau să se deschidă iar întunericul şi spaţiul restrâns i-au paralizat pe mulţi în loc. Geamurile erau închise etanş – nu s-a auzit nici un ţipăt de afară.

Stând într-o poziţie incomodă, scenaristul a dat să se mişte puţin – dorea să ajungă la geam să vadă ce e cu lumina difuză ce licărea tot mai puternic. Dar când a încercat să-şi ridice piciorul, a constatat că talpa îi e lipită de podea. În câteva secunde a putut simţi şi mirosul de cauciuc şi piele arsă. Urlete de disperare şi strigăte de ajutor au invadat semi-întunericul.

- Îmi era frică şi nu ştiam ce să fac. Dar n-am început să urlu fiindcă ştiam că n-are să mă ajute cu nimic. Şi atunci, chiar în acel moment în care am găsit acea pace şi stăpânire de sine, cumva mi s-a revelat ce aveam de făcut.

Scenaristul s-a domolit după şocul iniţial iar acum nu făcea decât să-şi verse eforturile in a bloca ţipetele din jur - nu putea gândi cu atâta gălăgie. Dar nu reuşea nicicum. Oamenii deveneau tot mai speriaţi. O domnişoară urla că o ard picioarele, susţinută de plânsetele a doi copii. Lumina flăcărilor a îndepărtat întunericul – toată lumea ştia ce se întâmplă. Au forţat geamurile şi uşile să se deschidă, dar cauciucul şi plasticul de pe marginile lor se topise, ţinându-le închise. În plus erau fierbinţi, lucru ce făcea imposibil contactul cu ele mai mult de 2-3 secunde. Mulţi încercau să le spargă, dar nimeni n-avea la îndemână un obiect destul de solid.

Scenaristul încerca în continuare să se sustragă de la tot ce se întâmpla în jur. Trebuia să gândească. Ştia că dacă se agita, ar fi avut nevoie de mai mult oxigen decât dacă rămânea calm. Şi nu trebuie să fii geniu încât să realizezi că, fiind într-un tunel, înconjurat de flăcări, vei rămâne foarte repede fără aer. Dar ceilalţi nu realizau asta, punându-l şi pe el în primejdie. Aşa că a început să urle şi el – dar urla la ei, ordonându-le să rămână calmi şi să caute să evite a sta cu picioarele pe podea.

- Mulţi din ei au realizat deja asta. Pe restul i-am convins eu. Puteam vedea flăcările la nivelul geamurilor. Se mai întâmpla să ţipe cineva când, din neatenţie, punea mâna pe o bucată de metal încins.

Scenaristul a început să se liniştească iar. Privea în jur, căutând o modalitate de a scăpa de acolo.

- Mă învârteam prin vagon. Mi-am dat jos bluza şi tricoul şi am înfăşurat tălpile pe jumătate topite. Într-un final, am văzut o trapă care era puţin ridicată. Noroc cu flăcările mai mari, altfel nu o puteai sesiza.

A cerut ajutorul unui bărbat să ajungă la trapa descoperită. Anunţând restul pasagerilor să stea calmi, s-a urcat pe umerii bărbatului şi a împins cu toată puterea trapa în sus. A fost surprins când aceasta s-a deschis. La fel de surprins a fost şi când a văzut cât de puţin loc avea până să lovească tavanul tunelului. Singura şansă era să se târască pe burtă până la capătul tunelului şi să o ia la fugă pe linii până la staţia anterioară. Dar înainte de asta, trebuia să îi ajute pe restul să se caţere pe vagon.

- Doar că n-am mai putut să-i ajut. Am întins mâna după o domnişoară, dar podeaua vagonului a cedat, lăsând flăcările să mistuie tot ce ase afla înăuntru.

Scenaristul s-a mişcat repede, târâindu-se înspre următorul vagon. N-a putut să deschidă trapa, aşa că a mers mai departe.

- Mă simţeam atât de neajutorat… N-am putut să-i salvez.

N-a reuşit să deschidă nici o altă trapă. A coborât de pe acoperişul ultimului vagon şi a luat-o la fugă înspre staţia precedentă, gândindu-se că va putea alerta pe cineva în timp să-i salveze pe restul.

- Nu mi-aş fi dat seama că sunt în staţie dacă n-aş fi văzut lumini de la telefoanele şi brichetele celor care erau acolo. Simţeam încă mirosul de fum şi am ştiut atunci că şi cei de acolo îşi dădeau seama că se întâmplă ceva rău.

Scenaristul a fost ajutat să se ridice pe peron. I-a anunţat că avusese loc un incendiu şi că deja au murit mulţi oameni. Trebuiau chemate ajutoare. Cei de pe peron l-au anunţat că nu pot face nimic. Toate uşile sunt blocate, nimeni n-a ieşit sau intrat de când s-a luat curentul. De altfel, nici telefoanele nu aveau semnal.

Fără să mai piardă vreun moment, scenaristul a coborât iar pe şine, cu gândul că poate la staţia următoare lucrurile nu vor sta atât de rău. Nimeni n-a vrut să-l urmeze. În mai puţin de cinci minute focul a ajuns la ei, transformându-i în prizonieri ai propriilor lor sentimente de siguranţă.

- La următoarea staţie lucrurile stăteau la fel. Am mers mai departe. Era tot mai cald – simţeam că focul se apropie. Nu mai aveam mult timp. Şi atunci – atunci a venit soluţia salvatoare.

Scenaristul nu ştia ce să facă altceva, aşa că a continuat să fugă de la o staţie la alta. Dar toate erau închise. Nu se putea ieşi pe niciunde. Însă la un moment dat, între staţiile tunelului, câţiva stropi de apă i-au căzut pe frunte. A privit în sus şi a văzut trei găuri mici prin care intra lumina de afară. Cum de nu se gândise la asta mai devreme? Erau guri de aerisire care dădeau în străzile metropolei. Pipăind prin jur, a atins o bară rece de metal. Deasupra ei era încă una. O scară!

- Şi am început să urc. Nu-mi pot explica cum s-a făcut că parcă a durat jumătate de oră până să ajung sus – atât de dornic eram să scap de acolo... Dar am ajuns şi, din nou, am fost mirat de cât de uşor am putut îndepărta gura de aerisire. Am ieşit. Eram pe un trotuar. Câţiva oameni s-au uitat ciudat la mine. Eram negru de la fum şi n-aveam cămaşă pe mine – o purtam în loc de pantofi.

Şi aşa a scăpat scenaristul. Restul oamenilor aflaţi în tunelul cu pricina au ars de vii. Nimeni altcineva n-a supravieţuit.

- Toţi au murit, mai puţin eu. Mă simt…

Responsabil.

- De-aş fi văzut găurile de aerisire mai repede, aş fi putut să-i…

Salvezi.

- Acum îţi cer să schimbi trecutul. Nu se poate termina aşa. Mor sute şi doar unul supravieţuieşte. N-a fost un film ieftin – a fost real.

- Dar aşa s-a terminat. S-a întâmplat deja. E scris şi rămâne scris.

- Schimbă!

- Dar nu va schimba nimic, indiferent de ce…

Bătrânul stătea aplecat deasupra foilor îngălbenite, ţinând o pană în mână.

- Vei schimba povestea. Trebuie să o schimbi!

- Nu pot. Nu înţelegi? Nu sunt singurul care…

Bătrânul a oftat, continuând apoi:

- Foarte bine. Dacă asta îţi doreşti cu adevărat.

- Da, asta îmi doresc.

Mâna bătrânului s-a mişcat, parcurgând pana peste foile din faţa sa. Scenaristul privea, dar nu-şi putea da seama dacă bătrânul chiar scrie ceva ori doar se preface. Când s-a apropiat să vadă mai bine, totul în jur s-a albit. A trebuit să închidă ochii. Când i-a deschis, se afla stând în metrou, în exact acelaşi loc ca în seara aceea. Nu ştia cum să reacţioneze. A fost totul un vis?

În mai puţin de un sfert de oră, avea să realizeze că istoria se repeta. Bătrânul într-adevăr a făcut ceva. Dar nimic nu părea diferit. Şi nimic n-a fost, de altfel. Scenaristul a trecut prin aceleaşi încercări, amintindu-şi de ele pe măsură ce le trecea. N-a ştiut de trapă de la început – şi-a amintit abia când a văzut-o. La fel şi cu gura de aerisire. Bătrânul n-a modificat nimic.

Scenaristul, enervându-se, a decis că nu va mai putea aştepta atâţia ani până să vorbească cu bătrânul. Trebuia să îl convingă să rescrie totul. Aşa că, odată ce s-a văzut în siguranţă pe trotuar, pe jumătate dezbrăcat, sub privirile mirate ale trecătorilor, a sărit în faţa unei maşini. A murit pe loc, cu un ultim gând în minte: îl va forţa pe bătrân să schimbe totul, să facă totul bine.

S-a trezit iarăşi in vagonul metroului. Dar de data aceasta era singur. Focul deja se extinse şi-l ardea. Nu-şi putea da seama de ce, dar nu se putea mişca. Uşile vagonului s-au deschis şi, purtat de un curent de aer, un bileţel a aterizat în mâinile scenaristului:

La fel ca ceilalţi, eşti prizonierul propriului tău destin. Nimic din ce va fi nu se poate afla, nimic din ce-a fost nu poate fi schimbat.

Uşile s-au închis la loc, flăcările au început să urce. Şi astfel scenaristul a rămas blocat, paralizat fiind în vagonul care ardea fără încetare, regretând că nu şi-a putut accepta soarta.

Asta până când uşile s-au deschis iar. Scenaristul nu putea vedea nimic de flăcările ce-l înconjurau. I-a trebuit ceva timp până să desluşească vaga formă omenească ce stătea în mijlocul focului. Nefiind încă convins dacă nu cumva totul e un vis urât, Scenaristul a tăcut. Omul, care după voce era bărbat, i s-a adresat:

- Nu-i un vis. A urmat o pauză susţinută de ambele părţi, asemenea unui moment de reculegere. Mai mult, continuă omul din flăcări, abia acum începe totul. Vino.

Iar Scenaristul l-a urmat, trecând prin foc fără să păţească nimic. Dar simţea ceva. Pentru prima oară de când călcase în acel metrou cu mulţi ani în urmă, s-a simţit liniştit şi în siguranţă. Era împăcat fiindcă, undeva în adâncul minţii sale, ştia că ceea ce va urma va fi răsplata pentru anii care i-a trăit simţindu-se vinovat.

Melancholia

Just finished watching Lars von Trier’s “Melancholia”.

You know how people say that there’s nothing new one can bring to this world? It’s as if everything’s passed under the Sun at least once before and there is no more room for innovation – not on an idealistic level. Doesn’t that leave us… dead?

Yes, we are dead on so many levels. And we continue to die every single day, hour, minute, second. But in order to be part of the process of dying, you still need to be alive, otherwise there’s nothing left to kill.

But, returning to the movie. It’s an excellent piece. It can even be used as evidence that not everything has been consumed. The idea is brilliant, the mind that created it – even more so. That’s what I want to be able to write someday. An idea like that, an idea that takes something that has already “passed” and… passes it out as new once more. New and refreshing.

In fact, it passes it as something so new that, without proper introspection and/or extrospection – it can be regarded as a totally new idea altogether.

I’m just rambling here… I know. Just see it for yourself and be eclipsed for two hours, like I’ve just been.

Viaţa, acceptată aşa cum e.

Mirosul cafelei de dimineaţă.

Prima ţigară a zilei, cea pe care ai aşteptat-o cu nerăbdare cât ai mai zăbovit adormit şi ameţit în pat.

Soarele neaşteptat de cald, într-o dimineaţă de iarnă timpurie.

Aerul rece ce te izbeşte când deschizi geamul.

Strănutul ce-ţi deschide căile respiratorii.

Un semn de la prieteni pe care nu i-ai mai văzut de ceva vreme.

Un braţ care te cuprinde când nu te aştepţi, acompaniat de un sărut care-ţi limpezeşte ziua.

Un copil care-ţi zâmbeşte.

O comedie la care te uiţi în timp ce serveşti prânzul.

O după-amiază de vineri.

O dimineaţă de duminică.

Un ceai cald când eşti răcit.

O melodie ce pare compusă exact pentru tine.

Prima ninsoare din an.

Primul ghiocel al primăverii.

O bere rece, pe timp de vară.

Valurile mării izbindu-te.

Un oraş străin pe care-l vizitezi.

O amintire care te face să zâmbeşti de fiecare dată.

Un vis frumos.

Un concert al artistului tău preferat.

Ultima frază a unei cărţi bune.

Un film ce vrei să-l revezi după ce l-ai revăzut.

O jucărie din copilărie ce ai crezut-o pierdută.

O zi de naştere, de nume sau o aniversare perfectă.

Lacrimi de fericire.

Viaţa, acceptată aşa cum e.

Aici e acum, dar iarna-i după colţ

E un miros de iarnă, pe undeva pe afară, pândind pe după colţuri. Şi te loveşte puternic, trimiţându-şi albii ostaşi călare pe izuri de lemn arzând în sobe. E secolul XI, ştiu – dar oamenii încă recurg la sobe, chiar şi-ntr-o capitală.

Şi pândeşte de câteva zile încoace. Golul din stomac urlă a disperare. Ştie el ce ştie. Sărbători ratate, Crăciunuri singuratice urmate de un „La mulţi ani!” strigat unui pahar de şampanie pe jumătate plin, pe jumătate gol. Un brad la orizont stă în frig, tremurând. Dar tremurul nu e efectul temperaturii, ci al riscului imens de a fi transformat din ceva viu, într-un obiect de decor. Decor ce va nuanţa în culori roşiatice şi verzui cu atât mai mult amarul colindelor.

Dar lumea şopteşte că schimbări se produc la fiecare pas. Orice cauză are un efect, orice efect devine cauză. Iarna e un anotimp singuratic, un anotimp în care toate sunt lăsate să cadă sub o plapumă ce le va ascunde. O plapumă ce va fi îndepărtată de nostalgia primăverii care va să vină cândva, cumva. Pot oare spera la o iarnă care va ieşi din tipar? Care va da curs unui obicei nou? Care-mi va trasa o linie ce-o voi urma an de an? O linie care, pentru prima oară, nu va cădea sub nivelul mării? Care nu se va frânge, lăsând un urma un trecut gol, plin de amintiri fără substrat?

Voi putea, iarna asta, să citesc printre rânduri?